Lamaiul este un arbust fructifer cunoscut înca din cele mai îndepartate timpuri ale Antichitatii. Unele opinii sustin ca este originar din Iran si China, în timp ce altii opineaza pe originea din tinutul Kashmir în nordul Indiei sau din tarile Asiei de Sud-Est (Malaezia, Birmania).
Din zonele de origine, lamaiul a fost dus în Orientul Apropiat si nordul Africii de catre comerciantii arabi pentru ca, la începutul erei crestine, sa apara în Grecia si Italia unde era folosit ca planta alimentara, medicinala si ornamentala. Rolul arabilor în extinderea acestui arbust îl gasim în cuvantul „lamai“ care deriva din termenul arab „laimum“ sau din cuvantul persan „limum“. Medicii din Antichitate prescriau consumul de lamai cu rol preventiv împotriva epidemiilor si ca antidot contra întepaturilor de insecte si a muscaturilor cu venin.
În tratamente externe sucul se aplica de 2-3 ori pe zi sub forma de badijonari în caz de furuncule, herpes, rani, plagi infectate, degeraturi, pecingine, acnee, negi, scabie, unghii sfaramicioase, întepaturi de insecte dupa scoaterea acului si muscaturi de serpi, avand efecte antiseptice, hemostatice, cicatrizante si antiveninoase. Tot extern se mai utilizeaza la: - lotionarea pielii (ten, maini, picioare) pentru catifelare, înlaturarea ridurilor, a pistruilor si a petelor; - clatirea finala a parului gras cu suc de la doua lamai, stors în 1 litru apa; - combaterea afectiunilor bucale (afte, gingivite, stomatite, amigdalite, faringite) si a durerilor de gat, folosind gargara cu suc diluat în apa calduta, cu efect tonifiant si fortifiant; - combaterea hemoragiilor nazale, rinite si sinuzite, punand un tampon de vata îmbibat în suc, de mai multe ori pe zi; - tratarea otitelor de la urechi picurand suc în conductorul auditiv extern; - eliminarea migrenelor si durerilor de cap cu comprese pe tample sau pe frunte; - infuzie sau decoct dintr-o lamaie la 200 ml apa, care se bea pe stomacul gol, cu efecte în crizele hepatobiliare, dureri de stomac, aerofagie si în combaterea viermilor intestinali.
