Stiri din Sanatate

Toți parintii care au copii anxiosi petrec macar o parte din timp intrebandu-se oare de ce e copilul meu anxios? Unii dintre ei merg mai departe, punandu-si ”din toate-ntrebarile cea mai grea”: oare nu cumva au adus ei insisi anxietatea in viata copilului lor? Fie prin modul in care au crescut copilul, fie transmitand genetic anxietatea. La cea de-a doua temere am raspuns analizand cauzele anxietatii: genetica joaca un rol important in anxietate. Dar:

• genetica joaca un rol important in transmiterea trasaturilor fizice, in transmiterea inteligentei, chiar in transmiterea tiroiditei sau a diabetului. V-ați considerat vreodată vinovațipentru inaltimea copilului? Sau pentru faptul ca are ochi albastri sau caprui?
• Copiii care au părinți anxioși au o probabilitate de 7 ori mai mare de a dezvolta anxietate. Genetica explică aproximativ 30-40% din transmiterea anxietății. Drept urmare, deși ne uităm la o contribuție însemnată, majoritatea (60-70%) dintre copiii care au părinți anxioși NU dezvoltă la rândul lor anxietate.

Copiii se nasc mai degrabă cu o vulnerabilitate, o sensibilitate, o predispoziție de a dezvolta anxietate, nu cu o condamnare la a fi anxioși.

Cum stau lucrurile când vine vorba de întrebarea: Oare copilul meu e anxios fiindcă nu l-am crescut cum trebuie? Fiindcă am greșit în creșterea și educarea lui? Există o încrengătură complexă de factori care contribuie la instalarea nu doar a anxietății ci și a altor probleme ce țin de alte aspecte ale vieții copilului nostru, fiind aproape imposibil să fie izolată CAUZA cu C mare adică acel Factor responsabil de toate. Drept urmare, “parenting-ul neadecvat” sau ”nu l-am crescut bine” sau ”am greșit în modul în care mi-am crescut copilul” nu poate fi CAUZĂ a tuturor problemelor, la fel cum ”parenting-ul de calitate” sau ”a crește bine copiii” nu poate rezolva toate problemele. Despre parentingul greșit, am mai vorbit aici.

Chiar dacă nu putem cunoaște Cauza, există totuși, cel trei modalități prin care putem alimenta anxietatea copilului:

1. reacția super-protectivă pe care o avem atunci când copiii exprimă o temere, o neliniște, o îngrijorare. Cred că toți părinții ne iubim copiii, prin urmare, atunci când ne vedem copilul speriat, vulnerabil su îngrijorat avem reacția de a-i sări în ajutor, de a-l ”salva”, de a-l proteja. Sigur, dacă vedem un câine alergând înspre el să îl muște, e firesc să îl luăm în brațe să îl apărăm. Uneori ”sărim” în ajutor dacă e mai greu la temele de casă stând lângă el și la 12 ani, uneori sărim cu a inventa scuze față de alți părinți că nu vrea să participe la petreceri sau să meargă să doarmă la un prieten. Astfel de salvări pe care le oferim copilului pot fi multiple, constituindu-se într-un adevărat tipar, copilul nemaiajungând să fie nevoit să își înfrunte temerile pentru că avem noi grijă să nu mai rămână niciuna în apropiere. Pe termen scurt e reconfortant să ne vedem copilul mai liniștit, însă pe termen lung există riscul de a-l învăța că ”nu pot să fac față vieții de unul singur” sau că ”lumea e periculoasă”.
2. recompensăm comportamentul anxios al copilului. E greu să rămânem imuni atunci când copilul vine alergând speriat că e un monstru în cameră. Sau atunci când începe să plângă că cineva i-a făcut o observație și l-a făcut de rușine. În situațiile acestea, e posibil să lăsăm totul și să mergem să-l luăm în brațe, să povestim cu el, să îl alinăm. În schimb, dacă ne solicită ”hai să ne jucăm”, ”hai să citim”, hai să desenăm sau cine știe ce alte modalități de a cere atenție e posibil să răspundem cu ”n-am timp acum” sau preferatul lor ”imediat” (dar care defapt înseamnă ”acum nu pot dar nu-ți spun direct ca să mă lași în pace și să nu mă mai bați la cap”). Nu zic că ar trebui să nu-l băgăm în seamă când e îngrijorat sau temător, doar că nu e benefic să acordăm acestor plângeri mai multă atenție decât altor cerințe. Pe termen scurt copilul se liniștește dar pe termen lung există riscul să învețe că dacă se văicărește este luat în seamă mult mai mult decât în situațiile în care exprimă o dorință, o cerere sau în care afișează comportamente mai încrezătoare.
3. modul în care răspundem noi, ca părinți adulți, situațiilor de viață provocatoare. Ne place să-l vedem pe ”ăla micu” plimbându-se cu o mânuță la ureche și cu cealaltă în șold vorbind la telefonul imaginar ”exact ca mami”. Sau plimbându-se cu tocuri de 15 cm prin casă și admirându-se în toate oglinzile. Copiii ne observă și ne imită. Doar că ei observă mult mai mult decât crededem noi și imită așișderea. Prin urmare, ei nu vor imita doar ce ne convine nouă, vor imita tot ce văd, inclusiv reacția pe care o avem noi, ca părinți, la realitatea vieții de zi cu zi. Dacă un părinte e anxios și are ca modalitate principală de a-și gestiona anxietatea evitarea, atunci și copilul învață că asta e modalitatea de a se confrunta cu temerile: evitându-le.

Creșterea copiilor e o ocupație de-o viață, în continuă mișcare și schimbare, provocarea noastră e să ne adaptăm acestor provocări și să le gestionăm cât mai bine. Greșelile… sunt inevitabile, la fel cum sunt inevitabile oricăror acțiuni pe care le face. Chiar dacă am enumerat cele trei modalități prin care putem alimenta anxietatea copiilor, nu înseamnă că greșind în felul acesta suntem dăunători copiilor. Ce este dăunător este fixarea excesivă asupra greșelilor, care aduce un sentiment de vină și copleșire. Aceaste sentimente, la rândul lor, atrag o atitudine pasivă de auto-milă și lipsă de acțiune (de teamă să nu mai greșim). Nicio acțiune ”greșită” asupra copiilor (exceptând abuzul) nu are efecte devastatoare asupra vieții lor. O acțiune e doar o acțiune, o greșeală poate fi oricând urmată de o acțiune de reparare și lucrurile reintră în firesc.

Părinții uneori aleg metode nepotrivite pentru a face față provocărilor pe care le poate pune un copil anxios, dar aceste ”greșeli”, aceste alegeri nu îi condamnă pe copii la anxietate.

Pe măsură ce împreună cu un psiholog sau singur, prin căutări și informare descoperiți tot mai multe probabil o sa constatați că o parte dintre aceste dificultăți nu le-ați gestionat în cea mai adecvată manieră, însă o gestionare neadecvată NU POATE FI CAUZA dificultăților copilului. Povestind la cabinet cu atâția părinți și copii care se confruntă cu anxietatea, mai degrabă aș spune că e valabilă altă regulă: practicile parentale mai ineficiente au apărut tocmai ca urmare a faptului că părinții aveau un copil anxios. Neștiind să numească acest lucru, nu au știut să aleagă cea mai bună cale de acțiune (adică cele mai eficiente practici de parenting).

Am văzut că anxietatea apare la intersecția mai multor factori, pe care i-aș grupa în două mari categorii:

• Factori de țin de ”natură” – aici intră factorii genetici, temperamentul și fiziologia creierului. Acești factori copilul nu îi alege, se naște cu ei și sunt destul de impermeabili la schimbare. Zic ”destul de” în sensul în care, sub anumite aspecte pot fi modificați, dar nu la modul spectaculos, ci mai degrabă pot fi flexibilizați.
• Factori ce țin de mediu: aici intră evenimentele stresante, traumatizante și stilul de parenting. Asupra factorilor de mediu influența pe care o avem e cea mai mare.

Dacă nu putem ști CAUZA anxietății, nu înseamnă că a cunoaște acești factori nu e important. De ce? Cunoscând cât mai multe dintre cauzele anxietății, putem selecta să acționăm pornind de la factorii pentru care avem cel mai mare grad de control și influență. E destul de clar că acest factor este cel care ține de parenting, de modul în care alegem să ne raportăm la anxietățile copilului și să le gestionăm. Motivul pentru care o să găsiți o mulțime de informații care leagă parentingul de anxietate e acesta:gradul de control pe care îl avem în a influența cursul problemelor. Parentingul si anxietatea nu sunt legate pentru că ”responsabilul principal de anxietatea copilului e parentingul deficitar” ci pentru că asupra acestui factor putem interveni în cea mai mare măsură în așa fel încât să apară îmbunătățiri în viața copilului. .

Dacă în ceea ce privește VINA, nu avem nicio vină că al nostru copil se confruntă cu probleme de anxietate, în ceea ce privește responsabilitatea avem o responsabilitate ca părinți să facem tot ce ține de noi pentru a ne ajuta copilul cu probleme de anxietate.

Deși predispoziţia către anxietate se poate transmite genetic, nu suntem “vinovați” de a fi transmis această predispoziție mai mult decat suntem vinovați de a fi transmis culoarea ochilor sau intălțimea. Nu suntem vinovați de anxietatea copilului, avem însă responsabilitatea de a face tot ce ține de noi, ca părinți, pentru a o reduce. Ajutându-ne copiii să facă faţă temerilor de acum prevenim apariţia problemelor mai grave de anxietate.

O regulă de aur a acestui ajutor, o mantra dacă vreți:

Responsabilitatea noastră ca părinți nu este să gestionăm anxietatea copilului nostru ci să îl învățăm pe el să își gestioneze anxietatea. Responsabilitatea noastră nu e să înlăturăm obstacolele din calea lui ci să îl învățăm cum să le ocolească sau să sară peste ele.

Dar cum să îl învățăm pe copil să își gestioneze anxietatea? De unde să începem și încotro să ne îndreptăm? 

Dacă aveți aceste întrebări, neliniști și temeri asupra anxietății copilului, dacă simțiți că nu faceți suficientpentru a vă ajuta copilul sau dacă sunteți nesigur că acțiunile pe care le faceți sunt cele mai potrivite, vă recomand să nu așteptați la nesfârșit pentru a merge la psiholog. Tulburările de anxietate sunt tratabile, rata de succes e cu atât mai mare cu cât se intervine mai de timpuriu.