Stiri din Sanatate

Pentru ca obezitatea reprezinta o problema importanta a sanatatii publice, afectand la nivel mondial peste 300 milioane de oameni, in conditiile in care peste 800 de milioane de oameni sunt supraponderali. In paralel cu epidemia de obezitate, evolueaza si o epidemie de diabet zaharat. Astfel, numarul de persoane cu diabet zaharat va creste la nivel mondial de la 171 milioane in anul 2000, la 366 milioane in 2030. Dintre acestea, 90% din cazuri sunt atribuite obezitatii!

Obezitatea se caracterizeaza printr- o crestere a: -factorilor inflamatori: tumor necrosis factor (TNF)-α sau interleukina (IL)- 6; -parametrilor serologici ai disfunctiei endoteliale; -insulinorezistentei (IR): – si prin dislipidemie- caracterizata prin cresterea trigliceridelor, scaderea HDL-colesterolului si cresterea particulelor de LDL-colesterol mici si dense (care sunt cele mai aterogene).

Principala cauza a diabetului zaharat este insulinorezistenta, care conduce in timp la epuizarea relative a insulinei. De aici putem trage concluzia ca insulinorezistenta reprezinta factorul de legatura intre cele doua boli, cu precizarea ca in cazul obezitatii aceasta este o consecinta pe cand la diabet este cauza principala de declansare a bolii. Ramane de vazut cum determina obezitatea instalarea insulinorezistentei!

Tesutul adipos a fost descris mult timp ca un tesut inert, cu rol exclusiv de depozit al trigliceridelor. Cercetarile ultimilor ani au aratat ca este de fapt un organ de tip endocrin, care secreta o multitudine de substante active biologic (adipokine, citokine) cu rol de reglare a apetitului si a balantei energetice, a sensibilitatii la insulina, a metabolismului lipidic,a tensiunii arteriale si a inflamatiei.

Hormonii secretati de celulele tesutului adipos (adipocitele) se numesc adipokine, cele mai importante adipokine pentru subiectul de fata fiind: visfatina: prezinta actiuni metabolice asemanatoare insulinei, stimuland preluarea glucozei de celulele adipoase si musculare, inhiband totodata eliberarea de glucoza din hepatocite; rezistina: este secretata atat de adipokine, cat mai ales de macrofage . Are o actiune proinflamatorie si joaca un rol important in aparitia insulinorezistentei din cadrul septicemiei si a altor stari inflamatorii. Actiunea pare sa se datoreze in special efectului de eliberare a glucozei la nivel hepatocitar; omentina:este secretata preponderent de celulele stromal-vasculare din cadrul tesutului adipos visceral si are actiuni similare cu ale visfatinei; adiponectina: secretata aproape in exclusivitate de adipocite, circula in concentratii crescute in sange. Promoveaza insulinosenzitivitatea, accelereaza metabolismul acizilor grasi si are o actiune antiinflamatoare. O concentratie scazuta de adiponectina a fost asociata cu un risc crescut de a dezvolta insulinorezistenta, DZ2, hipertensiune arteriala si boala coronariana. In mod interesant, productia adipocitara de adiponectina nu creste o data cu gradul obezitatii, ci scade. Scaderea concentratiei de adiponectina in cadrul obezitatii poate fi partial explicata prin faptul ca TNF-α, a carui concentratie este crescuta in obezitate, inhiba secretia acesteia; leptina: este secretata in cea mai mare proportie de adipocite si are rol imunomodulator, deficitul de leptina caracterizandu-se printr-o susceptibilitate crescuta la infectii bacteriene si virale.

Obezitatea se caracterizeaza printr-o concentratie crescuta de leptina, hiperleptinemia din cadrul obezitatii si a diabetului zaharat de tip 2 (DZ2) caracterizandu-se mai degraba printr-o leptinorezistenta, asemanatoare insulinorezistentei. Secretia de leptina este stimulata de insulina (se pare insa ca nu doar hiperinsulinemia, ci si hiperglicemia contribuie la modularea secretiei de leptina). Leptina, la randul ei, scade sinteza de insulina, inchizand astfel un circuit de reglare. Rolul leptinei in insulinorezistenta este controvers discutat la ora actuala, tendinta fiind insa aceea de a accepta mai degraba un efect favorizant a insulinorezistentei. Rezistenta la insulina este periculoasa, deoarece se constituie in anticamera diabetului zaharat de tip II. Rezistenta la insulina (RI) sau insulinorezistenta reprezinta fenomenul de diminuare treptata si indelungata a sensibilitatii celulelor fata de principalul hormon pancreatic.

Fenomenul rezistentei la insulina apare ca o consecinta a reducerii numarului receptorilor de insulina, de pe suprafata celulelor, receptorii de la nivelul tesutului adipos fiind cel mai mult afectati, constatandu-se o diminuare numerica cu 30% si o deteriorare a activitatii celor ramasi. Cand receptorii de insulina sunt in numar mic, glucoza, in loc sa fie fixata de insulina si oxidata in celule (cu producere de energie) sau convertita in glicogen, este respinsa acumulandu-se in exces in sange ceea ce duce la hiperglicemie. Excesul de glucoza din sange, determina o secretie sporita de insulina in pancreas (hiperinsulinism), in scopul normalizarii nivelului glicemiei. Pericolul cel mai mare consta in faptul ca hipersecretia pancreatica conduce la epuizarea hormonului, cu instalarea diabetului. In concluzie, dezechilibrele ce apar la nivelul tesutului adipos (cu precadere la nivelurile de leptina si de adiponectina) duc in timp la instalarea rezistentei la insulina care la randu-i determina aparitia diabetului.