In perioada sa de activitate la clinica de psihiatrie a Universitatii din München, mai exact in anul 1906, psihiatrul si neuropatologul german Alois Alzheimer (1864-1915) a observat in creierul unei paciente decedate, ce suferise de dementa in ultimii ani ai vietii, modificarile morfologice caracteristice acestei patologii neurodegenerative care, de atunci si pana astazi, poarta numele descoperitorului ei.
El a constatat ca la terminatiile neuronilor se produc acumulari de beta-amiloid, o substanta proteica, din care se constituie placi insolubile in spatiul dintre neuroni, potrivit formula-as.ro. Iar in interiorul celulelor nervoase se formeaza fascicule de fibre dintr-o alta proteina, numita tau. Chiar daca aparitia si efectele lor degenerative n-au fost inca cercetate exhaustiv, un lucru se stie sigur: modificarile amintite blocheaza transmiterea influxului nervos intre neuroni si provoaca distrugerea lor masiva, ceea ce duce la o pierdere de masa cerebrala. Cele dintai afectate de aceasta atrofiere sunt hipocampul si portiunea frontala a cortexului cerebral, adica tocmai zonele responsabile pentru memorie, gandire, limbaj, orientare si emotii. Totusi exista si persoane care, in ciuda prezentei placilor amiloide, nu au simptome de declin cognitiv, traiesc absolut normal si ating varste de 90-95 de ani, fara a dezvolta o dementa. Cercetatorii presupun ca riscul de aparitie a bolii ar putea fi diminuat, printre altele, de atitudinea pozitiva fata de viata, de un echilibru psihic stabil, ca si de tendinta de instruire permanenta.
